Cum am muncit o vara in Alaska

 Eram în anul 2 în facultate și tot îmi făceau cu ochiul programele de plecare peste ocean, sau peste baltă cum zicea un mare revoluționar român din 89. Așa că mă angajasem prin București într-o fabrică să-mi strâng măcar jumătate din banii care îmi erau necesari, ca să le pot cere părinților o sumă mai mică, care și așa trăiesc cu un picior în economia naturală din cauza salariilor foarte mici din Moldova. Desigur nu aveam nici o șansă ca să strâng toți banii, dar mi-au fost de folos cei care i-am acumulat.

  Prima țintă a fost să nu iau nici o restanță. Adevărul este că nici nu s-au uitat în carnetul meu de note la interviu la Consulatul SUA din Chișinău. În ziua aceia, când am dat eu interviul, eram numai studenți basarabeni (cetățeni moldoveni care învață în România). Am observat că aveau o impresie bună despre noi, nu ne tachinau mult și ne-au dat chiar în a 2-a zi pașapoartele cu viza, un gest frumos și o diferență între cer și pământ dintre România și SUA, binecunoscută de fapt.

   Așteptam cu nerăbdare plecarea mea în SUA. Eu sunt un om al naturii, am crescut într-un mediu care nu poți să zici că este sat, dar nici oraș. Mergeam și la bunicul când eram mic, dar nici acolo nu eram chinuit cu muncile grele la câmp. Am luat avionul București- New York. Nu eram singur, ci cu 2 frați români cu care m-am întâlnit prima oară când ne-au selectat pentru a munci în Alaska. Eram numai noi 3 la târgul de job-uri, plus încă un tip din Iași care a mai muncit acolo și era o mamă de om. Urma aventura vieții noastre, riscând bani, sănătate, dar acumulând experiență.

Eram bucuros că zbor prima oară cu avionul. Ai mei îmi ziceau că dacă nu faci bani, cel puțin obții o experiență în viața asta scurtă. Așa a și fost, că m-am întors de acolo cu un laptop, un aparat foto și multe haine care la noi le găsești la un preț dublu, și cu banii cu care plecasem încolo.

 Am avut o escală în Seattle. Mi s-a părut un oraș mai prietenos decât New- York, dar era foarte frig și rece. Eram prin iunie și erau vreo 18 grade. Am hoinărit pe acolo o zi întreagă. Aveam un tricou militar pe mine, și toți se uitau la mine cu respect și mândrie, credeau că sunt militar. Eram măsurat din cap până în picioare și oamenii îmi zâmbeau. Încearcă să porți un tricou militar în Moldova sau România, cred că oamenii te-ar scuipa în față, ori cel mai simplu nu te bagă în seamă.

După câteva zile de călătorie într-un sfârșit am ajuns în Petersburg, Alaska, un oraș de numai 3500 de locuitori. Atunci am văzut studenți de peste tot : Ucraina, Rusia, Cehia, Polonia, Slovacia, Belarus, Turcia. Eu eram din cea mai săracă țară,dar partea frumoasă reprezenta faptul că puteam comunica și cu românii, și cu rușii. Cunosc istoria din aceste spații, dar adevărul este că nu se suportau, auzeam din ambele părți cuvinte urâte, dar le țineam pentru mine. Pe urmă au început să mă evite, ca să nu le traduc și celorlalți ceea ce vorbesc ei.

  Prima mea zi de muncă, după multe zile de stat degeaba, pentru că nu aveau ce să ne dea de muncă, a fost să ucid crabi uriași. Mi-era milă de ei, dar mă gândeam la banii care i-au strâns părinții mei din salarii de 200 USD și economisind din toate. Așa că am început să-i rup în două. Ei se luptau pentru a supraviețui. Am trăit senzații neplăcute, îmi era milă de ei, dar nu aveam de ales. După 7 ore de muncă am scăpat, dar eram nemulțumit că doream să muncesc cât mai multe ore pe zi, ca să pot să-mi recuperez banii și să scot ceva în plus. Iarăși am stat degeaba, și de la crabi am ajuns în Cold Storage (Depozitul Rece). Eram singur printre străini și munca mea a fost foarte monotonă și grea. Făceam aceiași mișcare, și dacă nu făceam o pauză, nu mai puteam de durerea mâinilor. Odată ne-a ținut 3 ore în continuu, normal la 2 ore aveam 15 minute pauză. Așa cum se zice și în popor la noi în popor : Dacă nu-i cap vai de picioare, la mine a fost vorba de mâini.

   Mă gândeam să plec în altă parte a Americii, pe continent, nu în Alaska, că nu puteam să-mi recuperez banii. Soluția a fost un coleg român care era de mai mult timp acolo, și mi-a zis că mă ia la el în echipă, mie îmi place să-i zic brigadă. Așa că am ajuns pe un loc unde sperau mulți să ajungă : muncă mai ușoară și mai mult timp petrecut la muncă, adică ore în plus mai bine plătite. Aici munceam noaptea, ajutam pe cei care lucrau la pește, apoi curățam mașinile de mațe, rămășițe de pește. Cel mai plăcut era munca cu furtunul cu apă caldă, ne mai încălzeam și ne mișcam. Dacă ai o muncă sedentară nu poți să reziști mult timp. Îmi amintesc de un polonez care a muncit 18 ore la o masă și trăgea mațele din pește, nu mai putea, cu toate că vorbisem cu el și mi se părea un om foarte liniștit. Și eu am reușit să muncesc 18 ore, dar devenisem la un moment dat zombi, de fapt așa erau și restul.  Norocul a fost că cel care ne supraveghea, era un negru de treabă, un om care rar întâlnești și care ne dădea pauze mai dese și mai lungi când nu erau alții pe lângă noi, adică șefii lui. Ne înțelegea perfect și puteai să vorbești cu el despre multe lucruri, cu toate că se vedea că nu are multă școală.

  Când rămâneam numai noi ne jucam de-a războiul cu furtunele. Odată un coleg român a dat în unul slovac cu apă, că l-a răsturnat, dar nu a pățit nimic. A fost foarte comic. Alții se ascundeau în locuri reci și umezi și dormeau pe acolo ascunși și ghemuiți. Eu mai nu am adormit pe bandă. Un coleg care muncea la icre și când venea în dormitor să se culce, avea și pe chiloți sare de mare. Dormeam 16 în aceiași cameră, și se mai întâmpla să facă unii gălăgie, turcii se rugau noaptea, și-o trăgeau, dar nu cu turcoaice, și îi dădeau pe restul 15 afară din cameră ca să o facă în liniște. Am fost cu un rus și am prins pește cu mâna într-un râu de munte. M-am urcat pe vârful muntelui, ajungând și la zăpadă,  Așa că a fost frumos și hazliu.

  A fost o experiență foarte plăcută și am învățat multe lucruri, chiar dacă am muncit într-un mediu foarte urât. Acum termin masterul, și cred că o să mă întorc la astfel de muncă. Nu-mi este frică, dar nici plăcut. Nu reușesc să mă angajez în București, așa că o să plec, dar nu în SUA, ci în UE, dar sper să-mi găsesc locul meu aici, în țările natale.

---