Cum am ajuns in Romania

Prin 2001 terminasem gimnaziul si aveam planuri mari să colind lumea. Am zis că studiile sunt foarte importante pentru mine, și noi, din familii mai sărace, nu putem reuși decât prin forțele proprii. Cel puțin așa zicea sora.  Zis și făcut, am depus dosarul pentru un loc la liceele din România. Aveam în spate o perioadă grea, tata își pierduse locul de muncă din cauza crizei din Rusia care a dus la reducerea administrației publice și plecase la Moscova, de unde a venit cu puțini bani, sur și fără burtă. Mama avea puține ore la școală, noroc de terenul arabil pe  care-l primise tata și după veri muncite la câmp, iarna aveam ce mânca, nu muream de foame. Mai pe scurt, făceam parte din cei 76 % din populația Moldovei care trăiau sub nivelul sărăciei în 2001.

Vroiam să ajung în Iași, oraș mare, dar erau locuri numai la Grupuri Școlare, denumire care am auzit-o pentru prima oară atunci, și la licee fără loc în cămin. Atunci, cel puțin pentru cei care mă înconjurau, exista mirajul care se numește România. Îmi amintesc ca și acum cozile interminabile și haosul de la Liceul „Spiru Haret” din Chișinău, acolo se depuneau actele, erau comuniștii la conducere, dar încă nu se răciseră relațiile cu România și se depuneau dosarele în Moldova, spre norocul meu. Erau foarte mulți care doreau să depună dosarul, liste care se pierdeau, ca să intri trebuia să te înscrii pe o listă. Mă intrebam de ce mulți se înscriau de zeci de ori pe listele alea, pe urmă mi-am dat seama, din inventivitate. Am reușit abia în în penultima zi să depun actele, și pe urmă să mă văd la numărul 134 pe listă de admiși. Eram fericit, acest lucru mi-l doream din multe motive.

Sunt cel mai mic în familie, și mama nu vroia să mă piardă de lângă ea încă atât de devreme, dar a fost cum am vrut eu și sora. Chiar îmi zicea că tu o să stai și o să te gândești numai la bursa aia de 40 de dolari și nu o să înveți. Cei drept, vroiam să-i demonstrez că nu este așa, și am reușit.

Pe 13 septembrie 2001 m-am pornit cu tata în lumea nouă. Părinții erau excesiv de grijulii cu mine, și acum sunt astfel, dar mie nu-mi plăcea acest lucru. Țin minte că am luat până la Bălți un autocar galben , de tip sovietic, acum sunt numai prin sate în Moldova. Eram plin de entuziasm. Tata  nu pierdea ocazia de fiecare dată să-mi amintească că pot să mă întorc înapoi și să termin liceul în orășel la noi, pe urmă să dau în România. Eu am decis că e mai bine așa, mai bine fără pile la școală, mama fiind profesoară din start eram privilegiat, ceea ce nu-mi plăcea, note mari și cunoștințe puține.

Am ajuns în Bălți, dar autocarul de Iași plecase deja. Am fost repartizat în Tîrgu Neamț, și drumul meu trecea prin Iași. Am găsit în Bălți un taximetrist care, pe lângă faptul că am stat cu tata pe scaunul din față, ne-a luat și un preț exagerat de mare. De acolo am luat trenul spre Tîrgu Neamț. Țin minte că în tren mai erau câteva pițipoance care vorbeau de școală și că au probleme cu diriga, eram numai ochi și urechi, ajunsesem într-o lume nouă. Pe urmă am schimbat trenul în Pașcani, și ne-am întâlnit cu cineva care mergeau în Tîrg, tot din Moldova. Era o fată și un băiat. Cel mai comic este că băiatul a început liceul la 1,71 metri și l-a terminat la 1,90 metri. Vă dați seama cum se uitau vameșii în pașaport… Tipa vorbea cu un accent românesc foarte puternic, un fel de lălăit, cum vorbesc românii, și mă întrebam dacă voi lălăi și eu în scurt timp, dar nu a fost să fie.

Într-un sfârșit, am ajuns la cămin.  Era și un teren de baschet în apropiere, spre norocul meu, Eram atât de fericit că vroiam să-i cuprind pe cei care jucau baschet.

A doua zi a plecat tata, tot propunându-mi să mă întorc acasă, dar am rezistat tentației. Vroiam să scap mai repede de el, dar după ce a plecat, m-am simțit singur pe lume. Și așa a și fost.

Pe urmă au urmat multe : un fel de armată, erau și alții mai mare care ne protejau de băieții de cartier, noi le ziceam vagabonzi, în schimbul respectului și unei taxe la bursă pentru băutură. Colegii români nu știau aproape nimic despre locul de unde venim, mâncare proastă la cantină, regim de cămin pentru elevi. Bine, sunt și lucruri frumoase ca viața de cămin, ca de exemplu jocul de denumiri până la 4 dimineața, mersul cu uratul de Anul Nou pe stil vechi, scoaterea ușilor la fete de sfântul Andrei. Venisem cu tradiția aici, într-o lume care se aseamănă cu a noastră, dar cu alte reguli și principii.

Presupun că sunt mulți ca mine și își amintesc cu drag de aceste clipe, ca și mine.


8 comentarii on “Cum am ajuns in Romania”

  1. Fost_coleg spune:

    ma, Andrei, mai cizeleaza shi tu din cand in cand ce scrii…… sinceritatea asta nu pare a fi deloc originalitate (cel putin asa mi se pare mie). dak tot vrei sa te publici scrie shi tu ceva original…..serios acuma, ia-o ca un sfat

  2. costea spune:

    Pai, nici nu stiu cum sa zic, desi am fost de aceiasi generatie, pentru mine perioada liceului si viatza pe care am dus-o in caminul din Tg.Neamt a fost una din cele mai frumoase. Parerea mea e ca, tu o descrii prea sumbru… sau poate pentru tine asha si a fost? nuj.

  3. delibaltov vlada spune:

    citind randurile scrise de tine ma gandesc la felul in care ma simteam eu la varsta ta, dar cu ceva vreme inaintea ta. si eu am fost protejata de mama, si la scoala si la intrarea in facultate. si eu am incercat cu disperare sa scap de aceasta protectie, chiar cu riscul de a o supara pe mama-closhka. acum ma simt mai aproape de mine insami. si singuratate nu poate face decat BINE pentru maturizarea ta. bine ca vezi lucrurile cum sint. si ca nu „redactezi” trecutul, punand doar tushe roz pe pinza scriiturii. sinceritatea ta poate fi DOAR salutabila. nu asculta ce-ti spun fosti colegi, binevoitori – daca vrei – caci ei nu stiu sa vada altfel decat asa cum pot ei… scrii asa cum ar fi bine sa faca si alta lume, din inima, din suflet. e semn bun. continua.

  4. MIHU spune:

    Da… au fost clipe frumoase prin meleagurile Tg. Neamtului. Sincer nici nu banuiam ca mai este pe undeva poza ceea unde suntem dupa o betie la frati in camera, cu mine in prim plan 🙂

  5. Ethelyn spune:

    citind randurile scrise de tine ma gandesc la felul in care ma simteam eu la varsta ta, dar cu ceva vreme inaintea ta. si eu am fost protejata de mama, si la scoala si la intrarea in facultate. si eu am incercat cu disperare sa scap de aceasta protectie, chiar cu riscul de a o supara pe mama-closhka. acum ma simt mai aproape de mine insami. si singuratate nu poate face decat BINE pentru maturizarea ta. bine ca vezi lucrurile cum sint. si ca nu “redactezi” trecutul, punand doar tushe roz pe pinza scriiturii. sinceritatea ta poate fi DOAR salutabila. nu asculta ce-ti spun fosti colegi, binevoitori – daca vrei – caci ei nu stiu sa vada altfel decat asa cum pot ei… scrii asa cum ar fi bine sa faca si alta lume, din inima, din suflet. e semn bun. continua.
    +1

  6. Iustina spune:

    Tare as vrea sa stiu ce inseamna „un accent românesc foarte puternic, un fel de lălăit” de a vorbi al românilor… pentru unul care a absolvit LICEUL in Romania este o exprimare jenantă. Chiar ai sustinut si promovat un examen de bacalaureat de limba romana???

    • gawryk spune:

      Scuze, dar am terminat şi masterul. Dacă te-am jignit, îmi cer scuze, dar expresia am preluat-o de la un coleg român. Cele bune. Lălăit = A cânta (monoton, la nesfârșit) o melodie, înlocuind de obicei cuvintele cu silaba „la” (repetat), iar aici se are în vedere că vorba sună ca lălăit.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s